Respectul legilor

Am auzit de multe ori "teoria" ca romanii nu prea respecta legile pentru ca pur si simplu nu prea le place, ca am avea un minus comportamental innascut sau dobandit, pe scurt, ca nu prea suntem "civilizati".
Ei bine, nu sunt de acord. Dar chiar deloc!
Pentru a putea respecta o regula (asta sunt legile, in fond) trebuie in primul rand ca ea sa nu fie absurda, nici considerata separat nici, si asta e o chestiune de finete logica, sa nu conduca la situatii absurde atunci cand luam in calcul si celelalte legi existente. Un exemplu simplu: pentru a putea racorda o casa la reteaua de gaze naturale trebuie sa obtii acordul scris al tuturor celor care au platit instalarea coloanei de gaze pana in cel mai apropiat punct. Nimic absurd pana aici, nu-i asa? Dar mai exista o lege (privind protectia datelor personale) care, sustine Distrigazul, ii interzice sa comunice cine sunt persoanele de la care trebuie sa obtii acordul!
In aceasta situatie... nu stiu ce sa zic, Mama Omida a murit, Sherlock Holmes nu se ocupa de cazuri de astea... incercati cu globul de cristal!
As putea scrie un roman cu exemple ca cel de mai sus, insa, pe de o parte, nu am atata rabdare, iar pe de alta parte orice roman poate scrie propria lui carte de acest fel.
Evident ca o solutie trebuie gasita altminteri nimeni nu si-ar putea duce viata pe meleagurile mioritice si singura solutie este sa "ocolesti" legile asa cum poti. Sunt convins ca si despre asta poate scrie fiecare o carte.
Sa ne intelegem, nu sustin nici o clipa ca legile trebuie incalcate, dimpotriva, ca jurist si om educat (imi place mie sa cred) ma deranjeaza ca in Romania regulile sunt calcate in fiecare zi in picioare. Insa nu cred ca principalii vinovati sunt cei care mai dau cate o spaga pe ici si pe colo pentru a obtine un aviz intr-un termen rezonabil, cei care parcheaza unde nu e permis, cei care arunca hartii pe strada etc.
Principalii vinovati sunt cei care creaza legile si care nu-si dau nici macar minimul interes sa afle, inainte de a crea cate o regula stupida, daca legea respectiva se poate aplica. Practic, nu teoretic. Pentru ca altfel indiferent cate campanii "Nu da spaga!" ar lansa statul, nu vor avea absolut nici un efect pentru simplul motiv ca problemele vietii sunt reale, concrete si trebuie rezolvate, iar paradoxurile logice sunt interesante doar in discutii filozofice. In viata reala sunt doar enervante.
De fapt, intotdeauna m-am intrebat cata spaga s-o fi dat pentru a primi contractul de tiparire a afiselor cu "Nu da spaga!"...

Americanii se complica prea mult

Romanii sunt niste oameni simpli cu un deosebit spirit practic, motiv pentru care aleg intotdeauna cea mai simpla metoda de rezolvare a oricarei probleme, spre diferenta de alte popoare carora le lipseste aceasta eficienta. Americanii, spre exemplu, se complica prea mult.
Am urmarit cu totii nenumarate filme in care presedintii americani sau cine stie ce politicieni influenti - atunci cand fac diverse afaceri ilegale - se duc foarte departe cu eforturile pentru a opri adevarul sa iasa la iveala: angajeaza asasini profesionisti sa inlature martorii, dau foc la cladiri sa distruga documente si, in general, se angajeaza in tot felul de actiuni dificile si costisitoare. Evident, in viata reala lucrurile se fac mai cu moderatie, totusi incearca din rasputeri sa ascunda chiar si abateri minore (ne amintim cu totii cat a transpirat Clinton in fata Congresului...).
La noi insa exista o alta metoda mult mai simpla si extrem de ieftina: nesimtirea. Sigur, ea nu functioneaza decat impreuna cu lipsa raspunderii, cauzata de lipsa totala de reactie a oricaror institutii ale statului, dar din fericire noi indeplinim cu brio ambele conditii.
Treaba functioneaza in felul urmator: te acuza cineva ca ai o avere de sute de milioane desi nu ai nici o afacere si nici impozit n-ai platit? Tot ce trebuie sa faci este sa spui "Nu este adevarat" sau "Asa, si?" (la alegere) si gata. Exista martori? Mint cu totii. Exista documente? Nu e adevarat, sunt false. Exista un film? E trucat. Chiar tu ai marturisit cu alta ocazie? Ai spus-o doar in gluma.
Ce rost are sa te complici cu inlaturarea probelor cand poti pur si simplu sa razi "fraierilor" in fata si sa-ti vezi de ale tale?!
Un exemplu foarte recent este unul din ministrii actuali care a primit o casa de la RAPPS desi mai are una in Bucuresti. Legea interzice... Asa, si?

Legile sunt perfecte!

Legile din Romania obisnuiau sa ma enerveze, in special faptul ca desi sunt foarte numeroase (sau poate datorita acestui lucru) si, in general, lungi, nu clarifica mai nimic. La fel ca un om care vorbeste mult si nimeni nu intelege ce vrea sa spuna. Si nu ma refer la dificultati datorate cine stie caror principii de interpretare a dreptului, nu, ma refer la pure aberatii logice.
Sa dau un exemplu: exista o lege (intre timp s-au modificat prevederile respective) care continea urmatoarele dispozitii: intr-un articol spunea ca "toate imobilele" se va face nu stiu ce cu ele, iar cateva articole mai incolo se zicea "celelalte imobile" vor fi etc. "Pai, cum?" te intrebai. "Care celelalte imobile daca se va face nu stiu ce cu TOATE? Ce mai ramane dupa ce ai luat tot?!". Intrebari logice, desigur. Si ca atare naive. La fel de naive ca, spre exemplu, intrebarea daca la buget nu mai sunt bani pentru nimeni si toti trebuie sa faca reduceri, de ce unora li s-a dublat bugetul?
Alte legi erau enervante pentru ca se puteau interpreta in fel si chip, pentru ca prevedeau obligatii ferme, dar nu prevedeau sanctiuni in cazul incalcarii acestor obligatii, pentru ca impuneau urmarea unor proceduri lipsite de sens (cum era obligatia de a depune o data cu dosarul de infiintare a unei firme o copie dupa planul casei unde se afla sediul viitoarei firme, in care sa se precizeze daca usa de la intrare se deschide pe stanga sau pe dreapta) si pentru o mie de alte motive care ii fac pe oamenii fara studii juridice sa creada ca majoritatea legilor nu au nici un sens, iar pe mine ma fac sa stiu cu certitudine ca nu au.
Dar cu timpul mi-am dat seama ca gresesc. Daca legile ar fi clare, tara noastra ar fi in mare pericol, Romania - asa cum o stim - ar putea sa dispara! Cum ar mai putea fi posibil sa participi la o licitatie zicand ca faci o lucrare cu un pret, iar dupa ce castigi licitatia sa dublezi sau chiar triplezi pretul? Cum ar fi posibil ca guvernul sa negocieze reducerea pretului de construire a autostrazii, iar la sfarsitul negocierii sa fie mult mai mare ca la inceput? Cum ar fi posibil ca cel care fura o paine sa petreaca 5 ani la Jilava, iar cel care fura 100 milioane de euro sa petreaca la Cannes? (localitatea din urma e aleasa la intamplare). Si, la urma-urmei, ce s-ar intampla cu mica spaga (zisa si "iarba fiarelor", ca deschide toate usile) pe care se bazeaza atat amar de functionari publici care aproape ca lucreaza in fiecare zi?
Pai cu legi clare am avea autostrazi, dar n-am avea showroom Ferrari, am fi confuzionati pentru ca ne-ar zambi functionarii publici (situatie in care, sa recunoastem, n-am sti sa ne descurcam!) si am avea un guvern plicticos, compus din oameni competenti care in loc sa ne distreze s-ar tine numai de masuri anticriza si altele asemenea care nu corespund specificului local.
As vrea asadar sa profit de ocazie si sa-mi marturisesc public nestiinta in intelegerea fenomenului juridic din Romania. De fapt, legile sunt perfecte!

Dreptatea ca fenomen individual

M-am intrebat de multe ori daca e corect sa numim sistemul prin care statul aplica legile pe teritoriul sau ca "sistem de justitie". Pentru ca la urma-urmei ce este "justitia"? Cuvantul ne duce cu gandul la etica, la dreptate la "a da fiecaruia ceea ce i se cuvine" (ultima expresie este pusa in ghilimele intrucat definitia nu imi apartine).
Dar are sistemul de justitie vreo legatura cu etica si impartirea dreptatii in sensul pe care cuvantul "dreptate" il are in limbajul comun? In principiu, da; legile sunt in principiu corecte, judecatorii cunosc in principiu aceste legi, magistratii sunt in principiu nepartinitori, iar cei care ajung in fata judecatorilor primesc in principiu aceleasi sanse sa-si demonstreze afirmatiile. Totul in principiu.
In fapt legile sunt facute de oameni (inevitabil imperfecti) si ca urmare rareori sunt corecte (si niciodata perfecte), judecatorii sunt la randul lor oameni si deci la fel de supusi tentatiilor si greselilor ca oricine altcinva, iar oamenii nu primesc aceleasi sanse in viata incepand din momentul nasterii asa ca nici ulterior nu se intampla altfel.
Se intampla uneori ca rezultatul unui proces sa fie nu numai "legal", ci si corect, in sensul etic al acestui din urma cuvant, insa nu prea des. Mult mai des realitatea nici nu permite o corectitudine absoluta. Problema proprietatilor confiscate de regimul comunist e cel mai simplu exemplu. Astfel, statul a emis o lege prin care spunea ca anumite proprietati nu se mai retrocedeaza, dupa care le-a vandut. Persoane, unele de buna credinta, au cumparat aceste proprietati (si nici nu vreau sa mai vorbesc de persoanele carora li s-a daramat lor insele o casa si au primit un apartament in schimb care - ghinion - fusese la randul sau confiscat). Dupa care legea s-a schimbat din nou si ce ieri nu se putea azi se poate.
E corect ca cineva care a avut o proprietate sa nu o primeasca inapoi? Dar ca cineva care a cumparat-o de la stat - de buna credinta fiind - sa piarda proprietatea pe care a cumparat-o, iar banii investiti sa si-i recupereze candva, intr-un viitor indeparatat si incert (oricum, preturile proprietatilor schimbandu-se, tot nu mai poate cumpara nimic...)? Daca esti judecator esti obligat sa-l alegi pe unul din cei doi, insa oricat de legala ar fi solutia data, ea nu va fi "corecta".
Asa fiind eu cred ca dreptatea e un fenomen individual, adica se intampla uneori in cazuri particulare, dar e la fel de probabila ca incercarea de a nimeri gura unui pahar cu o moneda aruncata dintr-un tren in viteza; daca incerci chestiunea asta de suficiente ori, probabil ca se va intampla din cand in cand. Insa mi s-ar parea o aroganta sa numesti o astfel de metoda ca "sistemul de introdus monezi in pahare".